Cultura-Arta Duminica 27 Mai 2018 - 6180 vizitatori azi
"DESTINE LITERARE" - IMPREUNA PRIN VREMURI.

Motto: "Limba romana este ca o duminica fara sfarsit".(Nichita Stanescu). Antologia "Destine literare", al carei coordonator este scriitorul Ioan Mititean, se doreste a fi, conform semnatarului prefetei, Al. Florin Tene - presedintele national al Ligii Scriitorilor Romani, membru al Academiei romano-americana, "un mijloc de promovare a literaturii in Nasaudul incarcat de istorie", dar si din Nasaudul incarcat de literatura, as adauga, promovand 25 de scriitori si poeti contemporani, folosind ca prilej de suflet implinirea a 155 de ani de la infiintarea Asociatiunii "ASTRA" si a 150 de ani de la nasterea "poetului taranimii noastre", George Cosbuc.

Ioan Mititean este una dintre personalitatile cu adanci radacini nasaudene, in esenta de un romanism absolut, care a scris ciclul "In varful penitei", un numar impresionant de carti, promovand toate evenimentele si evocand toate numele mari ale culturii transilvanene, intrate in patrimoniul national, de la Cosbuc incoace si pana la scriitorii debutanti.

Emblema a Transilvaniei, dar si a cartii in sine, este George Cosbuc, (de la a carui nastere s-au implinit 150 de ani in 2016, iar de la moarte se vor implini 100 de ani in anul 2018),  poetul "nepereche", care se autodefinea: "suflet in sufletul neamului meu", caruia i-a cantat "bucuria si amarul", intentionand sa realizeze o "monografie a satului transilvanean", tesand o intreaga opera in jurul acestuia, imprimand toate marile teme ale literaturii universale: de la natura la iubire, la religie, la razboi, la istorie, la folclor, venind in continuarea ideilor promovate de Mihail Kogalniceanu in "Introductia" la "Dacia literara" (unde li se cerea scriitorilor sa se inspire din natura, folclorul si istoria patriei). Practic, de aici incepe literatura romana moderna.

Cosbuc deschide alaturi de Slavici galeria marilor scriitori pe care i-a dat Transilvania, fiind urmati de Lucian Blaga, poet, prozator si filosof, Octavian Goga, poet, Liviu Rebreanu, scriitor, Ion Agarbiceanu, scriitor si Ioan Alexandru, poetul "imnelor" religioase.

Antologia "Destine literare" cuprinde un numar de sapte articole dedicate poetului Cosbuc, in care sunt surprinse ipostaze diferite ale personalitatii poetului, de la "Cosbuc pedagog si autor de manuale scolare" (la fel ca si Creanga la Iasi, unde scrie primul abecedar) scris de Ioan Mititean, pana la micromonografii, "Cosbuc ramane un poet nemuritor", semnat de filologul Mircea Darosi, "Aspecte lingvistice in poezia lui Cosbuc" si comentariu pe text al poeziei "Numai una", semnat de scriitorul Dan Popescu; o nota originala este adusa de coordonatorul antologiei, scriitorul Ioan Mititean, in articolul "Cosbuc in filatelie"; interesant este si articolul omagial care marcheaza evenimentul cultural desfasurat la Muzeul "Cuibul visurilor" din Maieru, in colaborare cu Liceul Tehnologic "Liviu Rebreanu" in onoarea lui George Cosbuc, semnat de Dan Popescu, iar in final Lucretia Mititean aduce un omagiu poetului prin poezia "Cosbuc e al nostru".

Este o carte cu si despre intelectuali, care scriu literatura, care isi inscriu numele in cartea de onoare a Ligii Scriitorilor Romani si a Astrei, toate acestea fiind marturii ale unui patriotism autentic: "A fi om inseamna a fi responsabil", spunea scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery. Practic, indemnul lui Ienachita Vacarescu este prezent si in sufletul scriitorilor nasaudeni: "Urmasilor mei Vacaresti / Las voua mostenire / Cresterea limbii romanesti / Si-a patriei cinstire." (1783)

Volumul este cu atat mai interesant, cu cat include in paginile sale nu numai scriitori barbati, ci si profiluri feminine, in acuarela versului, doamne peste care timpul trece frumos, lasandu-le sufletele tinere, ancorate in spiritualitate, fara niciun rid de invidie si orgoliu: Ana Berengea, Rodica Fercana, Nadia Linul Urian, Elisabeta Luscan, Ariadna Cristina Maximiuc, Lucretia Mititean, Floarea Ples, Ioana Precup. Sunt adevarate portrete in filigran ale unor poetese si prozatoare care au avut curajul sa treaca peste conditia feminina, conturand adevarate poeme in versuri sau in proza, in traditia Otiliei Cazimir si a Anei Blandiana.

"Viata la tara" a domnului Romulus Berceni, in cinci volume, cu prefete semnate de oameni de marca, precum dr. Dan Lucian Vaida, Ion Lapusneanu, cuprinde o "mini-istorie" a viticulturii, unde apare pentru prima data si termenul de "saitau", obiectul fiind recuperat si expus la Muzeul Graniceresc din Nasaud, caruia autorul ii dedica, in Anexe, o poezie, intitulata chiar asa, "Saitaul". Termenul desemneaza o presa pentru struguri folosita de sute de ani, in localitatea Ciochis, dar era cunoscut peste tot in zona Nasaudului. Desi este intitulat dupa numele unui roman de Duiliu Zamfirescu, "Viata la tara", tot in cinci volume, inegale insa ca valoare, cartea lui Romulus Berceni este un document de etnografie si folclor, dublata de o monografie a satului, de o istorie vegetala, autorul fiind si biolog de profesie, dar si un volum de poezie sensibila in care dorul reprezinta "acea stare invartosata" de care vorbea Lucian Blaga, in "Trilogia culturii", care nu este specifica doar Transilvaniei, ci tuturor zonelor tarii, limba romana fiind singura dintre limbile romanice in care exista acest termen.

 Durerea taranului roman exploatat de veacuri transpare si din paginile cartilor si din micul dictionar, dar si din versuri, cel mai important lucru fiind insa, demonstrarea continuitatii poporului roman pe aceste meleaguri, chiar daca unii nu accepta aceasta realitate si incearca sa falsifice istoria. Romulus Berceni este un adevarat om de cultura, un adevarat patriot, deoarece, dincolo de scriere, transpare dragostea fata de tara a unui om care a vrut sa lase ceva in urma sa si a si reusit.

Generatiile viitoare vor avea ce invata, ce pretui, chiar si numai daca vor citi ce a scris el. Scriitorul are placerea detaliului, chiar daca este vorba despre arhitectura locala, de umorul pe care il manifesta din loc in loc, amintind de Creanga, care se autopersifla, "fiind un bot cu ochi" din Humulesti, un biet catun, care pentru el reprezenta asa cum este Ciochisul pentru Berceni, un imago mundi, un centru, un cuzco, la care se intoarce cu gandul si-l vede precum humulesteanul odinioara  "sat mare razesesc, cu gospodari tot unul si unul." Fiecare isi lasa amprenta in mediul in care traieste si ridica sau coboara nivelul vibrational al locului in functie de nivelul sau spiritual. In fond, fiecare are modul sau de a spune "te iubesc", desi pare o sintagma obosita, desueta, care nu mai are prea multa valoare in lumea de astazi.

Etnograf, biolog de prestigiu, scriitor, biograf, toate aceste atribute sunt impletite in cele cinci volume care ascund si reveleaza in acelasi timp lectii de viata memorabile, trimitand catre scrierile lui Pavel Dan, care si el era un impatimit al "romanismului", demonstrand perenitatea poporului roman pe acele meleaguri, de la imaginea casei, a gradinii cu flori si pana la relatia om-natura existenta in toata  literatura populara, educatia crestina acasa si la scoala, traditiile de Craciun, claca de tors, portretul traditional, ocupatii, traditii de botez, nunta, inmormantare, trecand prin vremea regilor, a comunistilor si pana in actualitate. Apar, de asemenea si similitudini cu poetele Otilia Cazimir, Elena Farago si cu George Topirceanu (in "Rapsodii") prin versurile delicate inspirate din lumea "celor care nu cuvanta": "Nu mai rupeti flori", "O floare si o albina", "Familia", "Emanatii", "Traseu de argint", "Vis" etc. Dincolo de acestea transpare si o lectie de morala: nu distrugeti ceea ce au creat altii, daca nu sunteti in stare sa puneti ceva mai bun in schimb!

Ana Berengea semneaza recenzia despre "Povestiri vesele si nu chiar" apartinand juristului scriitor, Stefan Mihut. Intr-un fel, toti suntem niste "candidati la fericire", spune Ileana Vulpescu, sotia regretatului Romulus Vulpescu si autoare a celebrului roman, best-seller in anii 80, "Arta conversatiei". Apare recenzata si alta carte intitulata ca a celebrei Ileana Vulpescu, "Candidatii la fericire", in care descoperim un suflet delicat, asemenea lui Dimitrie Anghel sau Magdei Isanos, in poezii ca: "De ce nu vii?", intrebare eminesciana ramasa fara raspuns, "Prunii au inflorit a doua oara", ("Caisul", "Toporasii", "Primavara"ale Magdei Isanos"), "Primavara", care trimite la "Rapsodii de primavara" ale lui Topirceanu.

Ioan Bindea semneaza "A fost odata la Chiuza", in stilul autentic al lui Creanga, amintiri si scene de viata care se inlantuiesc intr-o opera usor de citit, agreabila si delicata, completandu-se unul pe altul, mai ales ca sunt generatii diferite. E ca un fel de joaca, in care fiecare impune reguli de joc. Amintirile trimit la scriitorul american, Mark Twain, a carui carte "Aventurile lui Tom Sawyer" a facut inconjurul lumii, dar a si incantat generatii intregi de copii si parinti.  

Cartea lui Mihai Biltag, "Omul faptelor" este recenzata de Ioan Mititean, care scoate in evidenta munca de etnograf a autorului din Josenii Bargaului. Autorul rememoreaza o multime de fapte care confera o nota autobiografica scrierii, trimitand la "Replicile" lui Eminescu, deja celebre. "Eu sunt,…Tu esti…"("Eu sunt un geniu, tu, o problema").

Articolele colonelului in rezerva, Ioan Botan: "Prislop - Liviu Rebreanu" si "615 ani de atestare documentara - studiu monografic" aduc in atentia cititorului aspecte inedite din viata scriitorului Liviu Rebreanu si a localitatii unde s-a nascut acesta. Evocarea eroilor din Primul si al Doilea Razboi Mondial confera o aura de istorie autentica Transilvaniei.

Leon Catarig, autorul volumelor "Doruri aprinse", "Doctori in stiinte din Rebrisoara", se remarca prin dragostea fata de folclor, fata de poporul acesta genial, care si-a lasat talentul chiar daca nu stia carte, in versuri de o rara sensibilitate, care, au intrat si in lumea religioasa prin muzica cuntana, bazandu-se ca inflexiuni pe melodiile doinelor.

Modestia, dar si seriozitatea sunt atribute si ale domnului colonel in rezerva, Ioan Cordovan, care se considera doar "un ofiter obisnuit al Armatei Romane", insa, dincolo de meritele militare se adauga cele ale unui autentic scriitor si istoric, care lasa urmasilor sai si mai ales neamului sau, pagini nemuritoare de istorie, la care oamenii de rand nu au avut niciodata acces. "Recunostinta pentru Eroi", "Interventia hoardelor tatare in Rodna si Bistrita", "Perioada anului revolutionar 1848-1849" probeaza certe calitati de cercetator, istoric, dar si de om al condeiului care lasa in urma lui niste opere care vor intra in patrimoniul cultural si istoric national, confirmand continuitatea existentei poporului roman pe aceste meleaguri, dincolo de pretentiile nefondate ale pseudoistoricilor.

Mircea Darosi, profesorul exceptional de limba romana, scrie in cartea sa, "Nisipul clepsidrei" un crez despre poezie si asteptare, despre destin si acceptare, despre trecerea timpului pe care oamenii il considera liniar si el nu este: "Am trecut de toamna si-au plecat cocorii / Merele din suflet mi s-au scuturat"; "Ma ning cuvintele de-o vreme / Si-alerg cu ele peste timp" ("Nostalgie"); "Intr-un lan de vise, azi imi caut zborul"; "Si-mi construiesc castele de nisip". In "Crez literar", autorul marturiseste: "Imi place sa scriu, pentru ca, intotdeauna am ceva de spus, de impartasit, ceva de daruit oamenilor prin nepretuitul Cuvant".

Romanul biografic despre viata actorului Ioan Strugari, de la Teatrul National din Timisoara, mort la 29 de ani, impresioneaza prin tragismul unei vieti secerate prea devreme de o boala nemiloasa, fiind si el incadrabil la capitolul "un actor grabit". Poate ca unii reusesc sa isi arda trairile mult mai repede decat altii, traind la maxim fiecare clipa. Marturiile celor care l-au cunoscut sunt extrem de profunde si de dureroase. Viata "ca teatru" sau teatrul "ca viata" sunt doua teme pe care tanarul actor le-a impletit vartos in destinul sau, astfel ca, fiecare ajunge sa inteleaga ca fiecare are un rol, o menire, in marea piesa a vietii. Povestea este ca, oricine poate fi usor inlocuit daca nu este foarte bine inradacinat. La urma urmei, un nume pe afis sau pe o cruce arata efemeritatea clipei si a vietii pe care o risipim fara sa stim.

Rodica Fercana face o adevarata profesiune de credinta din a scoate in evidenta frumusetea si unicitatea gliei strabune ("Eu si glia strabuna"), "Mi-am purtat gandul prin timpul istoriei" si "Picioarele mi s-au prins in radacini, infipte in dacica glie". "Iarba verde de acasa" probeaza legatura indisolubila cu "stramosii mei" care au fost "tarani cu cioareci si camesi albe". "Poemul Unirii" confera un sentiment extraordinar de patriotism, poeta simtind "iubirea ca nostalgie", deoarece singura marturiseste: "Mi-am calatorit dorul prin timpul iubirii"; "O mare de maci" cu "petale suferinde", ascunde un suflet delicat, pastrator al sentimentului de dor extrapolat la toate nivelurile fiintei, "un dor durut", ( "Ti-as desena gandurile"), "E toamna iar" trimite la Nichita Stanescu din "A venit toamna" ("Emotie de toamna");  "vifornita pagana" a lui Goga din "Toamna" apare in "Zori de iarna". Volumele Rodicai Fercana "La portile gandului", "Vartejul vietii", au fost premiate la concursuri de poezie din tari ca: Scotia, Japonia si Norvegia. Poeta se doreste a fi un om care are ceva de spus intr-o lume in care de obicei barbatii exceleaza, fiind un fel de stare de respiro pentru literatura dominata de acestia, "Cand o geana de nor s-a razgandit". In cazul scriitoarei Rodica Fercana, e mai bine ca nu s-a razgandit.

Grigore Silviu Guzu, din Poiana Ilvei, de profesie ceferist, probeaza inca o data, daca mai era nevoie, sensibilitatea sufletului omului simplu de la tara care se confrunta zilnic cu alte situatii decat cele din lumea literara, care se autodefineste drept rapsod popular si poet naiv, fara studii filologice, si care a adunat 65 de poezii in cartea "Suflet de roman" si are ca motto afirmatia lui Napoleon Bonaparte: "Dragostea de patrie este cea dintai religie a omului civilizat", punandu-si intrebari de tip existential la care ofera raspunsuri partiale (cine suntem, de unde venim, incotro mergem si noi dar si tara?). Dorul de casa al celor plecati la munca in strainatate este surprins in: "Tara mea" si "Dorul".

 Profesoara din Cristestii Ciceului, Nadia Linul Urian, laureata a unui concurs de poezie din Italia, cu "Mentiunea de onoare", "Premio Letteratio Internationale Corona", la Institutul "E. Aletti", are o proza care trimite de departe la versurile lui Hasdeu: "Romanimea cat traieste / Graiul nu si-l va lasa. / Sa vorbim dar romaneste / Orice neam, in limba sa." Scrierile doamnei profesoare beneficiaza de o recenzie a domnului Mircea Darosi. La 50 de ani, scriitoarea are deja maturitatea gandirii, dublata de o sensibilitate intelectuala fina, care in "Vitralii" scrie povestiri ce au ca fond viata satului, ca si Romulus Berceni, patriotismul exaltand din fiecare rand si din romanul ardelean, "Spin". "Vitralii" devine un fel de insiruire de icoane ale satului nasaudean, in care oamenii re-traiesc prin penita scriitoarei, fiind continuate si in volumul "Povesti din sat" ("Destin", "Suflet ales"). Este o surprindere a detaliului simplu de viata care pare banala la prima vedere, dar atesta continuitatea vietii unui intreg popor, pe meleagurile Transilvaniei, promovand un patriotism delicat, feminin, dar perfect ancorat in suflet. Si mai ales in istorie.

Elisabeta Luscan este o alta reprezentanta a scriitorilor feminini, care, in volumul "Tocmala" are poezii de tip filigran: "Inima-n oglinda", "Rugaminte", "Inteleg". Poeta marturiseste ca "aude cum urca si coboara timpul", asa cum Eminescu asculta: "Setea linistii eterne care-mi suna in urechi". In alt volum, intitulat "1001 de proverbe si zicatori educative", scriitoarea se apleaca asupra folclorului zonei scotand in evidenta bogatia sufleteasca a poporului si creativitatea extraordinara a acestuia, conferind scrierii o nota autentica etnografica, dar si biografica.

Poate ca nu toti acesti autori au o cultura filologica, dar curatenia sentimentelor este dublata de o dragoste sincera si unica fata de tara. Si, in ultima instanta, acesta este crezul unui poet patriot, un poeta vates, cum era Goga. Nu conteaza cum spui, ci ce simti cand spui. In rest, nimeni nu poate sti unde sa gaseasca "Cuvantul ce exprima adevarul" (Mihai Eminescu). Cu atat mai mult, cand cuvintele se simt neputincioase in privinta bogatiei de expresie in care s-a manifestat poporul roman in aceasta limba unica, intraductibila la nivelul lexicului popular.

Menut Maximilian reprezinta, de departe, personalitatea cu cele mai multe realizari, fiind inclus si in "Dictionarul scriitorilor contemporani", recunoscut drept scriitor de exceptie, eseist, prozator. Volumele sale probeaza o extraordinara preocupare pentru teme diferite, universale, general valabile, pe care le abordeaza intr-o maniera unica, imbinand vechiul cu noul intr-o tesatura unica a frazei, care respira talent si autenticitate demne de o istorie a literaturii actuale. Este un scriitor curajos, in sensul ca scrie pentru toate varstele, fara sa para "un tezist". Volumele diferite: "Confesiuni", "Generatia in blugi", "Chip de inger", "Rugaciunea cantata", "Pomul cu litere", "Cronica de garda" sunt doar cateva dintre titlurile cu care a convins membrii Academiei Romane foarte rigurosi in ce priveste valoarea autentica. Interesanta poezia "Mainile". Este un scriitor tanar, din generatia celor care inca isi mai cauta raspunsurile, care nu mai accepta compromisurile si care se constituie intr-un model pentru cei mai tineri. Scriitorul penduleaza intre mostenirea inaintasilor si exprimarea contemporana, aducand la suprafata seve peste care se asternuse o nemeritata patina a timpului. Dand cenusa istoriei deoparte, reprezentantul "generatiei in blugi", altfel spus, "al generatiei frumosilor nebuni ai marilor orase" (Fanus Neagu),  incearca o confesiune in care, fiecare isi reveleaza sufletul de copil, de inger, printr-o "rugaciune cantata". Scrierile domnului Maximilian se convertesc in modele pentru cei care se simt debusolati, care considera ca traiesc intr-o lume fara viitor si de aceea, cei mai buni pleaca, gasind in alta parte o fericire efemera. Si totusi, poporul roman mai are inca resurse nedescoperite inca. Socrate spunea ca: "Fiecare dintre noi are in el un soare; important este sa il lasam sa straluceasca". Daca expresia "clasic in viata" nu ar fi atat de obosita la nivel vibrational, am putea cu usurinta sa il catalogam pe scriitorul Menut Maximilian printr-un joc de cuvinte pe care cu siguranta ca scriitorul il merita: "clasic pe viata" sau "pentru o viata". Uneori, nici macar cuvintele nu pot cuprinde un om: "Si cand propria-ti viata / Singur n-o stii pe de rost / Or sa-si bata altii capul / S-o patrunza cum a fost?" se intreba retoric Eminescu. Si noi facem la fel.

Ariadna-Cristina Maximiuc face din "Rugul tacerii", un fel de "rug aprins" ca al lui Bartolomeu Anania, la alt nivel, insa. Rugul inseamna o faclie aprinsa de nevoia de iubire a fiecarei fiinte care exista pe pamant: "De iubire m-am ascuns / De ariditatea absurda a secundei / In ultima floare de tei": "Flori de tei asupra noastra / Or sa cada randuri, randuri", imagine preluata din poezia populara in secolul al XIX-lea de Eminescu,  dar si din "Psaltirea in versuri" a lui Dosoftei.  Fiecare isi doreste o iubire eterna, dar timpul si viata au alte planuri cu noi: suntem niste "Vise din orbita timpului" cu care ne confruntam cand nu stim sa recunoastem din lucrurile simple iubirea adevarata, cand asteptam sa treaca timpul si oamenii pe langa noi pana ce ramanem singuri si ne plangem ca totusi meritam altceva si tot cerem, la fiecare varsta, alte si alte sanse, dar nu suntem in stare sa facem fata unei singure emotii. Astfel, "Cu fiece secunda" ajungem sa privim "Strazi pustii" care se cuibaresc in suflet, asteptand "Caderea ingerului" si, irosim si "Ultima soapta" intr-un "Jar de lacrimi", deoarece este extrem de dificil sa iti asumi lucid, singuratatea fiintei: "Ascult / Ultima soapta / Izbindu-se de cer". Poate ca fiecare spera sa gaseasca "Un tarm regasit", "Prin spuma marii, din iubire". Poate ca fiecare ne asumam, la o varsta oarecare, un plans in zori sau in noapte, deoarece "doar iubirea" ne face sa ne simtim liberi si fericiti. Asa cum spunea Sf. Apostol Pavel, idee preluata mai tarziu de Marin Preda: "Daca dragoste nu e, nimic nu e".

Poezia Ariadnei Maximiuc se inscrie intr-o linie feminina de autoare de succes, care si-a exprimat, delicat si tandru sentimentul iubirii de tip "bibelou de portelan", tratand cu demnitate marea tema a iubirii si a destinului, manifestand, practic, trairile unui suflet fara varsta, unui suflet de copil, care mai crede inca in printi si printese, care mai asteapta un print, desi anii trec, iar speranta ramane. Pentru ca, asa cum spunea Octavian Goga: "Cine s-ar opri sa planga / O frunza vesteda-n carare / Cand codrii freamata alaturi / Si rad in rasarit de soare?" in decursul unei vieti in care toti tanjim intr-un mod personal explicit sau nu, manifest sau nu, dupa iubire, iar lumea nu intelege ca este un sentiment care te insoteste toata viata, nefiind un dar doar pentru cei tineri. Eliade spunea ca: "Toate incep ca intr-un vis!" restul depinde de noi, cum traim, cum ne adaptam. Penduland intre dragoste si incredere, intre speranta si singuratate, Ariadna-Cristina Maximiuc este o autoare moderna, care preia simboluri din marea poezie a lumii, pe care le imbraca in marea si unica si inepuizabila tema a iubirii eterne. In fond, iubirea este un atribut divin la care toti putem aspira, putini o cunosc, putini o ating, dar toti ne-o dorim.

Articolele domnului colonel in rezerva, Vasile Magerusan, "Istoria satului meu - Graiul nimigenilor", reusesc sa intocmeasca un dictionar "local", rod al unor autentice cercetari lingvistice si filologice, care confera operei o nota de maxima originalitate putand fi considerata o "capodopera" in domeniul istoriei limbii romane vechi si nu numai.

Ioan Mititean, dupa aparitia celor peste doua zeci de volume "In varful penitei", reuseste sa reuneasca in paginile crestomatiei un numar impresionant de scriitori, este adevarat, inegali ca valoare, dar animati de o dragoste de tara, de valorile si traditiile neamului romanesc, de continuitatea poporului roman pe intreg teritoriul Romaniei. Iar a imprastia in jur iubirea cu care ai fost daruit, din care ai fost zamislit, inseamna a-ti descoperi menirea si de a lasa in urma o lume mai buna, mai sanatoasa, in care nu manelele si versurile comerciale din cantecele la moda creeaza universul spiritual al lumii, al poporului, ci, simplitatea omului de la tara care a simtit victoria ca un tavalug care a trecut peste el, dar a ramas aici, neclintit, continuandu-si "starea de destin". Si, din asemenea locuri incarcate de istorie, traditie, spiritualitate, dar mai ales dragoste de tara, se mai iveste din cand in cand cate un suflet care poarta un nume sau altul, dar care se pierde in marea care se numeste poporul roman. Este un fel de declaratie de dragoste adresata poporului in spirit eminescian:"Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?"

Poeziile Lucretiei Mititean, par un exercitiu stilistic, ale unei persoane educate, care trateaza subiecte dintre cele mai variate: de la religia ortodoxa, la scene de familie, de la viata de familie, la trecerea dincolo a vecinilor, prietenilor sau cunoscutilor sau la evocarea unei  persoane sau a alteia din viata personala. Exista o nota de religiozitate afectiva intrinseca, care se vrea o multumire adresata Mantuitorului, nu o poezie cu subiect biblic, nu o poezie religioasa stricto sensu, ci o poezie de multumire adresata instantei divine pentru tot ajutorul primit in viata, in care sunt evocate mai degraba cateva scene biblice, privite insa din perspectiva omului fara o constiinta a sinelui. Este mai degraba un om cu frica de Dumnezeu, care este constient de ce are si considera ca a pune pe hartie pentru nemurire o multumire este un lucru mult prea mic, fata de ajutorul primit.

Spirit simplu, care iubeste tot ce exista pe lume, autoarea incearca sa fie la moda cu o versificatie referitoare si la viata politica, autoarea proband un spirit ludic, care, practic, manifesta speranta omului de rand ca, intr-o zi, cuiva ii va pasa de el si ii va asculta  bucuriile si durerile. Este o incercare reusita a doamnei Lucretia Mititean, de a oferi din preaplinul sufletului ei, celorlati, care vor ramane imortalizati intr-o carte pentru totdeauna.

Valeriu Muresan, scriitorul din Salauta este elogiat in volum pentru cartea "Flori de apa" in care autorul trateaza probleme stiintifice despre om si natura, credinta stramoseasca, ulita copilariei, fiind obsedat de apa, de curgerea timpului, de viata care pare si este mult prea scurta. Aceleasi simboluri apar si int-un alt volum: "Brazda de cuvinte", din care retinem: "Apa" si "Doamne, de vrei", in care autorul isi exprima sentimentele de o sinceritate copilareasca: apa inseamna curgerea vietii, simbolul etern al timpului, simbolul drumului unic, intre cele doua maluri ale existentei, apa poate duce si la raul uitarii, despre care vorbesc marii initiati ai lumii, la existenta care nu poate fi oprita, sau Raul Styx, din mitologia greaca. "Brazda" trimite la ceva greu, incarcat, greu de trecut, asadar, ceva care ramane prins cu sau fara voie de glie.

Valeriu Muresan este si autorul desenelor de tip portret, care vin sa intregeasca paginile crestomantiei. Astfel, antologia literara este completata si dublata de antologia portretelor realizate in filigran, prin trasaturile fiecarui scriitor, care intra in linie metaforica, pentru ca se spune ca o poza "face cat o mie de cuvinte", insa, un portret realizat dupa o fotografie, spunem ca face cat o mie de poze. Trecerea anilor este sugerata in treacat doar de cate o linie subtire pe care nu o percepi, daca nu stii cum arata originalul si, la un moment dat, nici nu mai conteaza, deoarece prin ceea ce au realizat intra in patrimoniul cultural romanesc. La urma urmei, fiecare va ramane cu imaginea aceasta, a portretului in care Valeriu Muresan a incercat sa surprinda pana la detaliu, structura fizica, personalitatea fiecaruia, pentru ca sunt oameni in dreptul carora s-a oprit pentru o clipa sa-i priveasca. Si a fost de ajuns! I-a vazut, i-au ramas in minte, i-a imortalizat. Nu exista o simbioza mai buna, decat cea dintre opera si portretul sau. Este un fel de basorelief al crestomantiei, in care toate piesele sunt tratate la fel, in prim-plan, iar Valeriu Muresan este asemeni tuturor "la umblet si la port". Valoarea cartii creste si datorita portretelor, mai ales ca cei mai multi au zambetul nemuririi pe chipul lor. Valeriu Muresan "a vazut" si a lasat cititorului sa vada dincolo de niste opere, imaginea unor oameni, care au vrut sa duca mai departe nemurirea poporului roman, genial si unic.

O figura aparte o reprezinta in "Destine literare" Liviu Paius, care a studiat 217 carti de folclor, culegand balade populare, poezii ritualice, corpusuri de texte religioase, eresuri populare, versuri pe care le-a publicat in cele trei volume: "Monografia Comunei Rodna Veche", "Lacrimi si durere, folclor din razboi", "Folclorul Tarii Nasaudului". Nicaieri nu s-a vorbit in cartile de istorie despre sufletul ostasului silit sa omoare in lupta pentru a nu fi el omorat, despre nevoia lui de alinare printr-un fel de doina a razboiului, un fel de pseudo-romanta cu accente de doina, un fel de doina de jale din vremurile apuse, cand "codrul era frate cu romanul", unica pentru cel care a luptat impotriva alor sai, asa cum s-a intamplat mai ales in Transilvania ocupata atata timp de Imperiul austro-ungar. O dovada pot fi scrierile lui Rebreanu, "Padurea spanzuratilor", inspirat din moartea fratelui sau, Emil, condamnat la moarte  pentru ca nu a vrut sa lupte contra romanilor. Nimeni nu poate scapa cu sufletul nealterat dintr-o altercatie, oricare ar fi ea, chiar daca este vorba despre o cearta care dureaza ani sau un razboi, in care legea supravietuirii este singura care conteaza si care trece de limita umanului.

Un folclor din si despre razboi nu poate fi decat tragic, dureros de tragic, care exprima doar la suprafata adevarata suferinta, aceea de incalcare a legii divine a iubirii, omorand oameni necunoscuti, care au familii acasa, si mame si sotii, iar pentru acestea viata nu va fi decat o lunga asteptare pana ce se vor intalni candva, "la umbra unui crin in paradis", cum spunea Eliade; singura consolare, daca ar exista cu adevarat asa ceva este faptul ca, odata ce ai depus juramantul nu mai apartii nici tie, nici familiei, ci tarii care te trimite fara sa te intrebe sub povara unui juramant pe care nimeni nu are voie sa-l calce vreodata. Cartea lui Liviu Paius este, mai mult ca oricand, un strigat pentru si in favoarea pacii.

George Petri, originar din satul Cosbuc, a carui viata se impleteste pana la un moment dat cu aceea a distinsului profesor, Iosif Viehmann, impartasesc impreuna, in cartea "De la opinca la stiinta" acea etapa frumoasa si emotionanta din viata lor, petrecuta la Nasaud, relatand cu emotie  daruirea profesorului la clasa, nobletea sufleteasca, energia debordanta, exceptionala constiinta civica puse in slujba formarii de cetateni responsabili si patrioti. 

Floarea Ples este un adevarat militant pentru romanism, avand o forta morala neobisnuita, ce stie sa pretuiasca valorile neamului si demnitatea. Este acel "magnet" al ASTREI, care reuseste sa atraga adevaratii romani de pretutindeni pentru a le aminti valorile si istoria glorioasa a acestui popor. Isi doreste ca femeia moderna sa se implice in tot ce exista imprejurul ei, chiar daca, s-ar putea ca aceste lucruri sa fie coplesitoare pentru ea, deoarece nu-i ajunge timpul. In traseul religios, autoarea face apel la trairea intru religie, in care rugaciunea sa fie cea care face legatura dintre lumea reala si cea spirituala. Interesante sunt "Intrebare" si "Implica-te, femeie!"; "Sa-i multumesti lui Dumnezeu", "Nucul din gradina".

Impartaseste aceleasi idealuri cu ale altor autori-bunici care se simt datori sa marturiseasca lumii bucuria de a fi bunic, de a impartasi cu cei mici o iubire unica, aceea dintre generatii, in care cei mici devin "intelepti", iar cei mari devin "copii" si apare astfel o limba noua, limba bunicilor pe intelesul nepotilor si a nepotilor pe intelesul bunicilor. E o lume in care nimeni din exterior nu are acces pentru ca nu detine cheia chimiei dintre suflete. Este universul copilariei "copilului universal", cum spunea G. Calinescu, referindu-se la opera lui Creanga;  un univers normal, cu multa iubire si de o parte si de alta a generatiilor, un fel de Bildungsroman, un roman in imagini cu si despre copilarie. "Cand vom inceta sa mai fim copii, va trebui sa murim", spunea Brancusi.

Dan Popescu, un autor interesant, afirma: "Sa facem din amenintarea mortii un act de creatie; sa iertam din iubire nu asteptam raspuns!" Volumul sau, "In lacrima timpului, Brezoaiele si Rodna" se doreste a fi un "moderator" intre Lev Tolstoi si Dostoievski, manifestandu-si preferinta pentru cel din urma. Se declara impresionat de opera lui Dostoievski, dar si de omul Dostoievski, deoarece Tolstoi a refuzat inainte de a muri,  impartasania. Autorul considera ca Dostoievski este un scriitor mai credibil, deoarece imbina revolta cu resemnarea, previziunea cu prejudecata, incercand sa invinga "demonii", oricare ar fi acestia.

In volumul "In vuietul timpului", Dan Popescu imbina elemente memorialistice cu tema iubirii, cartea devenind astfel o pledoarie pentru iubire si iertare. Pentru un barbat contemporan, asemenea teme sunt mai dificil de abordat, deoarece tin de educatia crestina primita acasa si de cultura formata in cateva decenii cel putin. Timpul nu face zgomot, doar este perceput cum spunea Eminescu, drept "setea linistii eterne care-mi suna in urechi".

Dumitru Popitan, unul dintre cei mai in varsta scriitori, a caror opera este impregnata de intelepciunea unui om al generatiei sale, dar si al unei generatii fara varsta, deoarece, chiar daca scrie la 75 de ani, temele si simbolurile sunt general valabile. Titlul volumului este si el extrem de sugestiv: "Versuri tarzii". Apar teme care exista de veacuri in literatura populara, legatura intima dintre om si natura, acesta fiind el insusi o parte componenta a acesteia, in "A trecut"; imaginea mamei, icoana vie si unica a fiecarui copil apare in "A venit mama". "Au aparut" si "Am crezut" reprezinta niste strigate disperate in fata unei lumi indiferente, toate titlurile fiind cu verbe la timpul trecut, constituindu-se in semnale de alarma pentru generatia tanara. In fond, ar mai trebui cateva nuante: "Eu am facut, deci acum urmeaza sa demonstrati  voi ca sunteti in stare sa faceti ceva mai mult, nu doar sa demolati si sa nu puneti nimic in schimb." Eugen Simion il citeaza pe Camus: "Exista un timp al trairii si unul al marturisirii; vine vremea cand trebuie sa demonstram acest lucru."

"Catrenele lui Popitan" sunt inedite si originale. Primul vers din fiecare catren apartine unui poet cunoscut: Alecsandri, Arghezi, Cosbuc, Eminescu, Goga,  St. O. Iosif, Ion Minulescu. Sunt 762 de catrene care presupun o remarcabila cunoastere a literaturii romane.  Astfel, citam: "Zgomot trist in camp rasuna" (Alecsandri); "Ti-am povestit si ti-am adus aminte" (Arghezi); "De-as avea si eu o floare" (Eminescu); "Noaptea-i rece si senina" (St. O. Iosif); "In fiecare zi din calendar" (Minulescu). Intr-un fel, este un delicat omagiu marilor scriitori, dar si un semnal de alarma asupra faptului ca lumea nu mai citeste in ziua de azi nici macar pe Eminescu, deoarece il considera depasit, din cauza ca a trait in secolul al XIX-lea si, poate ca nu au citit decat "Somnoroase pasarele" sau, din punctul lor de vedere, nu-si mai poate face nici selfie, nici cont pe facebook, sa devina, in loc de poet, "blogger".

Ioana Precup, asemenea lui Zaharia Stancu, care isi indemna personajul din "Descult" "sa nu uite" ("Sa nu uiti, Darie!"), apara prin scrierile sale obiceiurile satului natal, casa parinteasca, biserica, rugaciunile care au avut o mare indrazneala in fata lui Dumnezeu, ca unul care a dat totul pentru Hristos si Hristos i-a implinit toate cererile: "Roata vietii", "Doamne, binecuvanteaza", "Gandul," "Doi ingeri". Versurile poetei definesc vocatia ei artistica, pastrandu-i tineretea prin gandurile si visurile ei ca un dar pentru sufletele pure.

Un loc aparte, il ocupa in paginile antologiei scrierile profesorului Ioan Seni, presedintele Astrei, care a prezentat toate evenimentele culturale si omagiale ale acesteia din 1990 si pana in prezent, proband certe calitati de cercetator, istoric, etnolog si patriot, care incearca, sub auspiciile "Romaniei Mari", unirea pe acelasi front al bucuriei - Astra Nasaudeana Rediviva si Societatea "Limba Noastra cea Romana" din Chisinau, promovand scriitori si poeti de pe ambele maluri ale Prutului, prin implicarea acestora in festivaluri, conferinte si activitati culturale care stau sub semnul unui patriotism autentic.

Antologia reuneste nume de ieri si de azi, din istorie, literatura, cuvinte si expresii de ieri si de azi, intr-o originala istorie a limbii si literaturii romane, cu rememorari autentice din istoria nestiuta de poporul roman contemporan prea ocupat de existenta sa zilnica, pentru a nu mai putea fi in stare sa se gandeasca si la cei care au fost inaintea lui si au cladit intr-un cerc sacru ceea ce cu totii ar trebui sa numim cu mandrie, Maria Sa, POPORUL ROMAN!

Volumul coordonat de domnul Mititean se descopera pe parcursul lecturii, drept un manunchi de valori nu numai umane, ci si literare, culturale, deoarece o crestomatie are o valoare mult mai mare decat un volum publicat de unul singur. Aici, toti sunt o familie, toti provin din acelasi pamant binecuvantat al patriei, toti au incercat si au si reusit, chiar daca exista si mici stangacii, sa demonstreze continuitatea acestui popor pe meleagurile Transilvaniei, sa aduca din vechime obiecte, traditii, folclor, care sa probeze acest lucru. Exista oameni de toate varstele pe care ii leaga scrisul, penita, dragostea netarmurita fata de tara si popor si care au vrut sa lase ceva in urma lor, de la versuri de dragoste si pana la carti pentru nepoti.

Sunt oameni care au avut curaj sa comunice, sa se "cuminece", cum spunea parintele Staniloae, ("Cine comunica, se cumineca"), un fel de "calatori", de "caminante" (termenul apartine lui Octavian Paler, insemnand, intr-o traducere stangace, "cel care merge fara oprire"), "des passants" printre cuvinte. Le aduna, le adulmeca sensurile si apoi le metamorfozeaza in fraze, proband, inca o data, daca mai era nevoie ca: "La inceput a fost Cuvantul. Si Cuvantul era Dumnezeu"… (Evanghelia dupa Ioan). Dupa ce citesti autorul preferat sau cartea in ansamblu, ti se pare normal sa spui precum Faust, clipei: "Ramai, deci, esti atat de frumoasa!"

Dincolo de opera propriu-zisa, mai exista o alta, cea a editorului, care are rolul de a face cunoscute scrierile altora, de a le pune in mana celor care nu stiu sa se exprime, desi pot, dar nu au curajul sa comunice ceea ce simt. Astfel, doamna Nadia Baciu, prin munca de editor, poarta pe umeri greutatea cuvantului "valoare", adica intrare in timp si ramanere acolo cat mai mult. Chiar si numele ii este predestinat, daca ne gandim ca "Nadia" este o metafora a "sperantei", de unde si sinonimul romanesc "nadejde", asezat langa cuvantul "baci", insemnand intr-un fel idilic "cel care pastoreste", adica cel care aduna si indruma pasii altora, facandu-i sa intre pe poarta culturii in nemurire.

A selecta opere de marca, fara sa critici autorul, in sensul lui Kogalniceanu din "Introductie" la "Dacia literara", inseamna in acelasi timp si a educa publicul cititor, care, intr-o lume supusa vesnic schimbarilor, trebuie sa-si formeze un gust estetic, preferand un autor sau altul. Timpul trece, oamenii se schimba, cititorii, la fel si este foarte greu sa aduci la un numitor comun si generatia tanara si pe cea matura, propunandu-le o carte sau alta, care traieste atat cat are cititori.

Autorii se tem de timp, cartile, nu, daca au editorul potrivit la momentul oportun, ca pastor de suflete insetate de cultura si pastrator de comori ale neamului romanesc intru vesnicie.

Asadar, doamnelor si domnilor poeti si scriitori, etnologi, profesori, oameni de cultura, mai ramaneti inca, mai aveti inca generatii de "imblanzit" ("Imblanzeste-ma" ii spune vulpea Micului Print, romanul eponim al lui Antoine de Saint Exupery), deoarece tara si poporul acesta minunat si genial nu pot ramane pe mana oricui, caci tara aceasta "nu-i a mea si nu-i a voastra, ci a urmasilor si urmasilor urmasilor vostri, acum si-n vecii vecilor." (spunea in "Apus de soare" de Delavrancea, Stefan cel Mare).

 Se spune ca: "Ramane intotdeauna putin parfum pe mana celui care ofera trandafiri." (proverb japonez) Iar daca unui singur om ii ramane macar o idee din aceasta carte, omenirea este mai bogata cu o pledoarie pentru dragoste, iertare si pace in lume… Ramane asadar, putin parfum de Cuvant pe mainile celui care rasfoieste cartea, dar si in suflet…

 

 

GABRIELA NEDELCU TEODORESCU

VALERICA PETREA

0 comentarii1197 vizualizări13 ianuarie 2018




rss 2.0
rss 2.0