Cultura-Arta Miercuri 21 Februarie 2018 - 29872 vizitatori azi
Scrisori de pe front, vechi de 100 de ani.

Intre documentele care mai au ceva sa ne spuna despre primul razboi mondial, scrisorile si cartile postale de pe front ocupa un loc important. Aceste marturii sunt pastrate in arhivele nationale, dar cele mai multe  stau ascunse undeva, intr-un pod  sau in cufarul de lemn macinat de carii, aflat intr-un cotlon nestiut. In marea confruntare mondiala, zeci de mii de barbati au fost nevoiti sa se desprinda de langa cei dragi si sa plece pe campul de lupta. Aproape ca n-au fost familii, care sa nu piarda un tata, un sot, un fiu, ori pe cineva foarte drag. In anii grei ai despartirii, legaturile personale au fost pastrate prin intermediul scrisorilor. Ele reflecta dramele razboiului, starile sufletesti ale celor aflati in transee, tragediile personale sau colective, faptele lor de arme care au facut istoria noastra cea mare. Din intamplare, am gasit in podul casei mele un teanc de scrisori si carti postale, legate cu sfoara si prafuite de vreme, unele scrise in graba,  poate chiar in transee, cu o grafie aflata sub spaima suieratului gloantelor si al obuzelor. De moment, nu le-am dat importanta, dar mi-au atras atentia acum, in anul Centenarului Marii Uniri. Continutul lor reda atmosfera conflictului mondial, exprima ranile si privatiunile militarului, izolarea lui de familie, contactul direct cu moartea, spaima si suferinta, sperantele si dorul de casa. In timp ce Romania se afla in neutralitate, ardelenii erau  plecati pe fronturile din Galitia, Serbia, Italia sau Rusia si trimiteau scrisori dintr-un razboi care era strain de interesele lor. Unii scriau chiar zilnic, altii saptamanal sau ocazional. Fiecare primea din partea comandamentului carti postale simple pe care era trecuta in limba maghiara apartenenta postala  : TABORI POSTAI LEVELEZOLAP. Pe aceste bucati de carton, mici cat palma, scrise de obicei cu creionul negru sau chimic, incapeau doar citeva cuvinte, dar pline de mesaje, care astazi emotioneaza pana la lacrimi. Cata frumusete si afectiune aveau formulele lor de adresare : "Dorita familie, Iubita sotie, Dragi parinti si scumpi copilasi’’. Existau insa si carti postale ilustrate cu imagini facute la comanda pe baza fotografiilor, dar mai ales cu figurile reprezentative ale regimului austro-ungar, la care nu oricine avea acces. Aceste forme de corespondenta au devenit adevarate comori ale istoriei, unele sunt pastrate in arhivele nationale, insa cele mai multe sunt ramase in posesia destinatarilor.  Gavrila Istrate din Nepos a trimis de pe front  circa 600 de scrisori, multe dintre ele versificate, unicate in felul lor, care astazi se afla in biblioteca regretatului prof.univ.dr.doc.Gavril Istrate din Iasi. Spre bucuria mea, am avut ocazia sa citesc o parte dintre ele si sa constat ca atrag atentia, atat  prin forma cat si prin continut. Iata cum isi descrie in 1916 Gavrila Istrate, dorul de casa si de cei dragi : "Doamne, doru-mi-i de hotarul nost si de toate cararile pe unde umblam odata cu plugurile si cu carul, cu coasa si cu secera. Doamne, mai ada zile de bucurie sa mai umblu pe cararile pe care am crescut, sa mai vad colbul care se ridica dupa carale noastre, ca de colbul de aici m-am saturat…’’ Intr-o alta scrisoare din 22 iulie1917, scrisa intr-un spital, fiind ranit, descrie tragediile care  se derulau in fata ochilor sai : "De doua luni de zile am vazut prin spitale lucruri incredibile. Oameni care zbiara de durere. Unii fara picioare, altii fara manuri, fara ochi, surzi de grozavul sunet al granatelor ce au cazut aproape de ei. Sa fereasca Dumnezeu ce prapad e aici. Eu, multumesc lui Dumnezeu ca am scapat cu bine…’’ Ideile din scrisoarea trimisa in ziua de 24 decembrie 1917 din Palanka  (Serbia ) va constitui temeiul unei poezii trimise de pe front, inainte de a intra in focul bataliei,  intitulata "Ramas bun" : "Ramas bun draga Marie,/Eu ma duc la batalie./La oaste tara ma cheama ;/Tu, ramai la copii mama./De-oi mai inturna vreodata/ Iar oi fi la copii tata./ De n-oi mai veni inapoi/Sa ai grija de-amandoi…/Roaga-te lui Dumnezeu/Sa-mi ajute-n drumul meu./Sa ne mai talnim odata/ Cu tine si al meu tata/ Si cu cei doi pui golasi/ Domnita si Gavrilas,/Mititei si dragalasi…’’ Chiar daca erau  plecati departe de tara si luptau pentru interese straine, ideea  Unirii Transilvaniei cu Romania ii insotea peste tot, in transee si pe campul de lupta, acolo unde ii pandea in orice moment spectrul mortii. Iata ce spune acelasi Gavrila Istrate sotiei sale in scrisoarea din 27 decembrie 1917 : "De s-ar indura Dumnezeu, batar anul ce vine sa ne aduca bucurie, ca e an cu sotie 1918 si prea multe am indurat cu totii…’’. Vestea infaptuirii marelui eveniment s-a raspandit cu repeziciune in randul soldatilor romani, care abia asteptau sa se intoarca acasa. Credinta in Dumnezeu le era pavaza la tot pasul.  Pe scrisorile  lor apare acum un alt antet, care impresioneaza prin adresa la care sunt expediate :Mariuca G.Istrate, Nepos, pu. Nasaud, Transilvania, ROMANIA GRANDE.       

 Cine sunt semnatarii acestor scrisori ? Sunt ei, talpa tarii, cei plecati, cum spune poetul "din camp, de-acasa de la noi’’. Nu frica de moarte razbate din randurile lor, ci adevarata conditie a soldatului roman. Nici intr-un alt document istoric, nu poti intalni atata sinceritate si adevar despre imaginea razboiului, decat din aceste misive, care n-au fost puse in valoare, decat foarte putin pana acum. Poate, o vor face istoricii zilelor noastre, ca merita sa isi gaseasca locul potrivit in paginile istoriei noastre nationale.   

 

   Mircea Darosi

0 comentarii462 vizualizări11 februarie 2018




rss 2.0
rss 2.0